Corpuri Platonice - Geometria Sacra a Universului
La 9 ani după ce a început să scaneze cerul, satelitul WMAP (Wilkinson Microwave Anisotropy Probe) a încheiat observațiile sale cu privire la radiația cosmică de fond care reprezintă cea mai veche formă de radiație electromagnetică din Univers. Practic, cercetătorii au putut vedea în trecutul Universului până în timpul când acesta era în faza embrionară, imediat după Big Bang. Fluctuațiile acestei radiații remanente permit cercetătorilor să înțeleagă foarte multe despre natura fizică a spațiului. Astfel, în februarie 2003, NASA a transmis primele date furnizate de acest satelit iar în luna octombrie a aceluiași an, o echipa de cosmologi și matematicieni francezi, au folosit aceste informații pentru a dezvolta un model matematic al formei Universului.
Concluziile rezultate din datele acestui studiu au dovedit că matematica pe care o cunoaștem este valabilă dacă Universul este finit și are formă dodecaedrică. Cel mai probabil în următorii ani noul satelit al NASA și anume PLANCK, care l-a înlocuit pe WMAP, va aduce dovezi certe asupra acestei teorii.
Acum aproape 2500 ani, în studiile sale asupra armoniei Universului (Timaeus), Platon a dedus că Universul este finit și a presupus că ar avea formă de dodecaedru. El a atribuit celor cinci elemente esențiale, fără de care nimic nu ar exista, câte un corp geometric regulat, toate cinci fiind perfect inscriptibile într-o sferă. Aceste corpuri sunt următoarele:
Icosaedrul care simbolizează apa,
Octaedrul care simbolizează aerul,
Dodecaedrul care simbolizează Universul (privit ca energia universală care ne înconjoară),
Tetraedrul care simbolizează focul și
Hexaedrul (cubul) care simbolizează Pământul.
Ca un omagiu lui Platon, care le-a adus în atentia matematicienilor deși nu a avut o contribuție matematică propriuzisă la studierea lor, aceste poliedre regulate au fost denumite în Geometria Sacră "Corpuri Platonice". Platon explică în cartea sa „Timaeus" că cele cinci corpuri geometrice regulate sunt formele care stau la baza materiei și că aceste cunoștințe importante vin din Atlantida. Tot atlantii sunt cei care ne-au transmis cunoștințele de astrologie.
Cât de vechi sunt însă aceste corpuri? La muzeul Ashmolean (Oxford) din Anglia se află cele cinci corpuri regulate, sculptate în piatră, ce datează cu 1000 de ani înainte de Platon. Trebuie remarcat și faptul că arheologii au descoperit de curând modele ale Corpurilor Platonice care au o vechime de peste 200.000 de ani (deci cu mult înainte de perioada antică).
Potrivit Geometriei Sacre, Universul se manifestă și ni se prezintă prin proporții corecte și vibrează armonios iar un mod de viață înțelept este să nu strici această armonie dată. "Divinitatea geometrizează prin intermediul sunetului" spunea Pitagora. El a fost primul care a asociat dodecaedrul cu energia vieții. Dodecaedrul era un subiect sacru despre care nici măcar discipolii nu discutau între ei. În scoala lui Pitagora s-au făcut și primele încercări de a se stabili legături între idei (concepte) și lumea reală: sfera, numere, figuri, Univers (considerat de natură sferică). "Divinitatea a dăruit pământenilor geometria ca să poată gândi noțiunea de perfecțiune", spunea Pitagora. "Universul este sferic ca și cel care l-a creat" continua el.
În lucrarea sa "Misterium cosmographicum de admirabili proportione orbiun coelestium" (Misterul cosmografic despre uluitoarea proporție a orbitelor cerești) apărută la Tübingen în anul 1596, celebrul astronom și matematician german Johann Kepler (1571-1630) comunica o descoperire senzațională. Începând prin a considera o sferă de rază egală cu raza orbitei lui Saturn (planeta cea mai depărtată de Soare din câte se cunoștea la vremea aceea) Kepler a inscris în aceasta un cub. În cub a înscris o altă sferă și a constatat cu uimire că această a doua sferă corespunde, ca rază, orbitei lui Jupiter (la acea vreme se credea că orbitele planetelor sunt circulare). Procedând mai departe în același mod Kepler constată că între sferele corespunzătoare orbitelor celor 6 planete cunoscute până atunci (Mercur, Venus, Terra, Marte, Jupiter, Saturn) se înscriu cele cinci poliedre regulate posibile în următoarea ordine: icosaedru, octaedru, dodecaedru, tetraedru, cub.
Mercur - icosaedru - Venus - octaedru - Terra - dodecaedru - Marte - tetraedru - Jupiter - cub - Saturn
Această descoperire l-a făcut pe Kepler să afirme: "Cred cu tărie că în Univers există o voință divină".
Totul în univers este bazat pe un raport fix și anume pe numărul irațional, phi=1,61803399…, care din aceste motive a fost denumit NUMARUL DE AUR. Pe baza acestui număr, poligoanele regulate sunt rezultatul nodurilor de unde staționare, formate în urma vibrației eterului, cu frecvențe diferite. Ele reprezintă forme de unde în spațiul tridimensional. Atât formarea materiei, cât și creșterea organismelor pluricelulare (plante, animale, om) se face în funcție de felul în care aceste forme geometrice se asociază și deoarece aceste corpuri geometrice sunt formate de diferite frecvențe de vibrație, având aceleași rapoarte cu notele muzicale, se poate trage concluzia că materia este de fapt o "simfonie cosmică cristalizată". Un experiment, pe cât de simplu pe atât de spectaculos, din domeniul Cymaticii (care se ocupă cu studiul sunetelor și vibrațiilor produse de acestea) dovedește că materia se așează după anumite tipare regulate în funcție de vibrația la care este supusă. Foarte interesant este faptul că, cu cât vibrația este mai înaltă cu atât tiparele sunt mai complexe.
Ori de câte ori vedem un obiect simetric, un lucru armonios alcătuit, nu putem să nu ne exprimăm mirarea sau uimirea pentru felul în care acesta crează iluzia unui lucru perfect, cu atât mai mult cu cât artizanul nu este deloc omul, ci natura. Omul însuşi este o fiinţă simetrică, mai mult sau mai puţin (diferenţele sunt în general greu de sesizat), o perfecţiune manifestată în oglindirea părţii drepte în cea stânga pe întregul ax lateral care ne străbate de la creştet şi până la tălpi. Corpurile cereşti au simetria lor, unele specii de plante sau frunzele anumitor copaci, toate au pe undeva o simetrie, chiar şi una ascunsă. Această simetrie este întâlnită peste tot în Univers, atât la scară macroscopică cât și la scară microscopică. Cel mai cunoscut exemplu, respectiv felul în care Natriul și Clorul se unesc și formează un Corp Platonic (cub), este sarea de bucătărie. Molecula de apă, formată din două molecule de Hidrogen și una de Oxigen, formează un tetraedru iar moleculele de Fluor se așează în formă de octaedru.
Cristalele își mențin aceeași orientare și sunt simetrice. Ele sunt solide ce au suprafețe plane, care se intersectează în anumite unghiuri și sunt ordonate geometric, la nivel microscopic. Cristalele se formează prin repetiție periodică a aceleiași unități structurale de bază. Ele reprezintă ADN-ul Terrei, amprenta chimică a evoluției, conținând arhivele transformărilor planetei de-a lungul erelor geologice. Indiferent de forma și felul în care au luat naștere, structura lor cristalină poate absorbi, conserva, concentra și emite energie, mai ales în spectrul frecventelor electromagnetice.
Datorită impuritatilor chimice, a radiațiilor, a emisiilor terestre și solare, a modului de formare, fiecare tip de cristal are o anumită "vibrație" caracteristică. Format uneori dintr-un număr considerabil de minerale, un cristal este definit de structura sa internă, de rețeaua atomică ordonată și recurentă, specifică. Fie că este mare sau mic, un cristal va avea exact aceeași structură internă, vizibilă la microscop.
Această retea geometrică particulară permite indentificarea cristalelor - de exemplu, anumite cristale, precum Aragonitul, prezintă culori și forme foarte diferite care, la prima vedere, nu par a avea nimic în comun, dar având aceeași structură internă, ele aparțin aceleiași categorii. Structura cristalină este crucială în clasificarea cristalelor și nu mineralul sau mineralele care intră în compoziția lor. În anumite cazuri, conținutul de minerale diferă foarte puțin, particularizând culoarea unui anumit tip de cristal.
În timp ce mai multe cristale sunt formate din același mineral sau combinație de minerale, fiecare tip are un sistem de cristalizare propiu. Un exemplu foarte bun în acest sens este Carbonul care, in stare pură, poate fi găsit în natură sub forma a doua minerale cu structuri și proprietăți total diferite. Simetria cristalului de-a lungul unei axe și planurile exterioare regulate sunt expresia ordinii sale interioare. Fiecare pereche de fațete prezintă exact aceleași unghiuri. Această structură internă cristalină este imuabilă (permanentă).
Triunghiul, pătratul, dreptunghiul, hexagonul, rombul, paralelogramul sau trapezul, cele șapte forme geometrice fundamentale, stau la baza formării oricărui tip de cristal. Aceste forme se ordonează într-un anumit numar de tipuri cristaline, având nume generice ce descriu geometria lor internă. Un cristal hexagonal este constituit din hexagoane ce formează o structură tridimensională, un ansamblu de pătrate alcătuiește un cristal cubic, triunghiurile formează un cristal romboedric, dreptunghiurile un cristal tetragonal, romburile un cristal ortorombic, trapezele un cristal triclinic, iar paralelogramele un cristal monoclinic. Forma exterioară a cristalului nu reflectă neapărat structura sa internă.
Atomii, elementele constitutive ale unui cristal, sunt formate din particule care se învârt, într-o mișcare continuă, în jurul unui nucleu format din particule susținute de cea mai puternică dintre forțele fundamentale care controlează toate tipurile de interacțiuni descoperite până acum în Univers. În ciuda aparenței sale calme, cristalul este de fapt o masă moleculară în continuă mișcare, vibrând la o anumită frecvență. Iată ce conferă unui cristal energie!
